Meniu

Gramofon

1.830,00 

3 luni
6 luni
9 luni
12 luni

Inceputurile înregistrărilor sonore datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deși generarea mecanică a unei serii de sunete a fost posibilă încă din antichitate. Aparatele din perioada de pionierat a înregistrărilor au evoluat, începând cu fonoautografele care înregistrau vibrațiile pe sticlă afumată, trecând prin fonograful lui Edison, grafofonul lui Tainter, care înregistra pe discuri acoperite cu ceară, fonograful lui Berliner, care folosea discuri matrițate, până la telegrafonul lui Poulsen, primul aparat care realiza înregistrări magnetice. Aceste suporturi sunt foarte fragile, păstrarea lor și recuperarea înregistrărilor de pe ele ridică probleme, însă valoarea lor din punct de vedere istoric este foarte mare.

În 1886, Emil Berliner își începe lucrul la aparatul său, denumit mai târziu gramofon. Pe 4 mai 1887 încearcă să obțină un brevet de invenție pentru un procedeu prin care vibrațiile imprimate orizontal pe un disc înnegrit de fum erau copiate fotografic și gravate într-un disc similar, dintr-un material rezistent. Cererea i-a fost respinsă, pe motiv că metoda sa semăna prea mult cu cea a lui Charles Cros. Mai târziu, Berliner obține o patentă pentru un alt procedeu de producție al discurilor sonore. De această dată, vibrațiile erau trasate pe un disc de sticlă înegrită cu fum, care folosea mai apoi ca matriță pentru imprimarea fotografică a unui disc de zinc sau cupru. Șanțurile erau obținute mai apoi prin corodare cu acid. Primul său disc de zinc se păstrează astăzi la Institutul Smithsonian și este datat 26 iulie 1887. În noiembrie același an, Berliner își publică invenția și prezintă un disc de sticlă cu durata de cca. 4 minute. Cu toate acestea, încă era imposibilă producerea în masă a discurilor de zinc, totul aflându-se în stadiu experimental. În februarie 1888 încearcă să înregistreze direct pe discurile de zinc (la 30 de rotații pe minut), acoperindu-le cu un strat de ceară. Aceasta ar fi trebuit să ia locul măștii fotografice în faza de corodare cu acid. Totuși, impuritățile au generat o serie de probleme. Au urmat discurile de celuloid (înregistrate la 60 de rotații pe minut), însă materialul era prea moale. În iulie 1889 Berliner reușește să producă în masă discuri de cauciuc tare, care erau presate după o matriță de zinc. Pentru că în SUA nu a primit brevet de invenție decât în 1896, Berliner a început să-și vândă produsele în Europa. În 1894 publică o listă de discuri disponibile pentru vânzare. Acestea aveau un diametru de 17,45 cm (după 1895 de 17.78 cm) și erau confecționate din celuloid (după 1895 din cauciuc tare, iar după 1897 din șelac). În 1898 Eldridge Johnson cere un brevet de invenție pentru un procedeu personal de producție a discurilor pentru gramofon, după ce în 1897 perfecționase aparatul cu un motor pe bază de arc. Johnson avea să fie fondatorul companiei Victor Talking Machine Co., cu celebra sa siglă înfățișându-l pe cățelușul Nipper care se uită în pâlnia gramofonului.

Categorie: Etichete: , , , , , , , ,

S-ar putea să-ți placă și…